miercuri, 13 iunie 2007

Zoologie Comparata


Moto:

“Greu iti mai vine dupa ce minia s-a potolit…”

SOFOCLE - Oedip Rege.

Zilele trecute, plimbandu-ne, la ceas de arsita, prin parcul Herastrau, o amica de familie –profesoara de romana la un liceu bucurestean- ne marturisea, cu sfanta indignare, diferendul ei cu un vecin de bloc.
Fost macaragiu, prieten de nadejde al lui Bacchus, fusese admonestat ca arunca gunoiul prin casa scarii. Replica barbatului nu se lasa ateptata.

-VACO!

Ilustra doamna, fu surprinsa nu numai de duritatea afirmatiei, dar si de tonul sticlos al certitudinii sale. Pastrandu-si cumpatul -performanta remarcabila pentru un temperament coleric, care trada experienta acumulata la catedra, cu zeci de pezevenghi- incepu sa-i explice, pe indelete, dar cam didacticist (zic eu), EROAREA IN CARE ERA…
"-Stimate domn, eu nu sunt vaca! Si asta cel putin din trei motive esentiale…)
(Desigur, mai avea si altele dar considera ca acestea erau suficiente pentru a surpa afirmatia vecinului.
-Primo: eu nu am copite , picioarele mele sunt apreciate, as spune, chiar invidiate in mediul profesoral…. si nu numai.
-Secundo: am ochi mari si albastri, dar nu laptosi ca ai pomenitului animal. Privirea mea e brianta.
-Terzo ( si poate cel mai pertinent argument): eu nu posed uger de rumegatoare; sanii mei sunt mici, feciorelnici , poate chiar prea firavi fata de opulenta vulgara-la moda- astazi…
Sper ca am fost convingatoare, fapt pentru va rog sa va retrageti infamantul epitet…"

Inca de la primul punct al demonstratiei, barbatului i se strecura in suflet sarpele indoielii. Se muta de pe un picior pe altul , se scarpina a nedumerire in crestet...
-S-ar putea sa nu fie tocmai vaca...Ar fi putut s-o faca curva, dar nu era sigur daca categorisirea ar fi afectat-o suficient… Si, oricum, vaca era injuria probata in toate confruntarile conjugale. Cum s-o intoarca acum? Era in joc mandria lui de barbat si superioritatea de clasa. Partidul il invatase in tinerete despre “rolul conducator al clasei muncitoare” fata de plevusca trantorilor de intelectuali.
Ultima lovitura o primi dupa auzul cuvantului “epitet”.
-Hait, ce-o fi si asta! Ai dracului intelectuali…

In fata necunoscutului, omul cuprins de teama devine un animal incoltit. Eroul nostru nu mai zise nimic si, cu capul in piept, dornic de a se face una cu pamantul, parasi campul de bataie, strecurandu-se in apartament... Tot ce mai auzi distinsa doamna fu un murmur vatuit ce-i urma trecerea, ca o litanie:
"Epitet, epitet, epitet..."
Bietul om se caznea sa nu uite cuvantul ce-l tulburase intr-atat, pentru ca a doua zi sa-l intrebe pe nea Vasile de la unu, partenerul sau de table, abonat la Libertatea

Dupa povestire, se asternu tacerea. Totul intepenise in jur...Am baiguit, totusi, inutil:
- Da stiu ca i-ai zis-o!


Bucuresti, 13 Iunie 2007

Un comentariu:

Anonim spunea...

intelectualii sunt prea de neinteles ca sa nu sperie! :)) mi-a placut istorioara.