fredolino

Am avut un catel .
Un catel de plus.
Il chema Fredolino.
Il botezasem aidoma eroului unei carti cu povesti ce-mi bucurase copilaria.
Mi-era prieten si slujitor.
Cate lacrimi nu i-au udat blanita de catifea…
Cate lingurite cu doctorii amare va fi incercat Fredolino, spre convingerea micului sau stapan!
Din bagajul meu de “campanie” nu lipsea niciodata.
Urechi lungi, labutele scurte, banuite - umbra mea.
Apoi a murit…
A “murit” intr-o lada veche de mucava .
Intr-un ungher intunecat al podului, alaturi de Jujuca –papusa de carpa cu parul smuls,un magar masliniu din placaj si un tanc nemtesc…dezmembrat dupa atacul inamic (sic!) – Acolo ,Fredolino a murit…in uitare
Ingratitudinea este semn al incheierii copilariei…
Copiii isi abandoneaza jucariile!
Au devenit…”mari”!
……………………………………………..
Dupa 60 de ani l-am reintalnit.
Era intr-o senina dimineata de primavara.
Il chemau alti copii. …
Cu blanita maro, picioare scurte si codita tantosa, dragul meu Fredolino.
Alerga spre ei fericit.
L-am strigat inecat in emotie…
Fara sa se opreasca a intors mustrator capul .
Doua hamaituri au rasunat sec:
- Mai ai tupeu!?